September 9, 2006

Week-end-ul asta neavand cu ce sa imi umplu timpul, si fiind de ceva timp in Israel, m-am decis in cele din urma sa merg la Ierusalim. Zis si facut, mi-am luat cateva harti, am luat un sherut din TelAviv (sunt niste microbuze care asigura transportul extrem de eficient in Israel) catre Ierusalim, dupa care am pornit spre Orasul Vechi.

Cum treci de zidurile Ierusalimului vechi, treci peste niste alei care sunt impanzite de tot felul de buticuri, tarabe care apartin in marea lor majoritate arabilor. Gasesti absolut orice, de la mancare, telefoane mobile si imbracaminte etc si totul este negociabil. Este suficient doar sa te uiti ceva mai insistent la un lucru, si deja vanzatorul este dispus sa negocieze. Nu mai spun ca atmosfera sonora este imbanzita de melodii arabe si nu numai, in Orasul Vechi este practic o amestecatura de natii, iudei, islamici...

Patrunzand aleile inguste ale orasului, am ajuns in cele din urma la biserica ce adaposteste "Mormantul Sfant".

Cand intri acolo, m-am simtit mai degraba intr-un muzeu decat intr-un loc sfant. Sunt pastrate inca treptele pe care Isus le-a urcat pana ce a fost crucificat si ajungi intr-un fel de sala unde este locul in care el a fost intai pus pe cruce si apoi crucificat. Printre sticle inca se mai observa pietrele locului. In fata acelui loc oamenii se fotografiaza ca si cum ar fi intr-un loc exotic, imbratisandu-se, ca un fel de curiozitate care le-a fost satisfacuta.




Din sala respectiva cobori pana intr-o alta sala unde se afla o piatra unde se spune ca Isus a fost spalat si uns inainte de a fi dus in mormant.

In fine, am ajuns si la mormant, care este adapostit intr-o bisericuta - oricum intreg locul este ca o catedrala imensa, totul este acoperit. Acea bisericuta este punctul central al intregii catedrale, si un dom enorm o acopera. La intrare este un preot care are grija ca femeile sa nu intre cu umerii dezgoliti. Prin preajma erau multi clerici ai mai multor tipuri de biserici.

Dupa ce am vazut mormantul, mi-am propus sa merg sa merg intr-o alta parte a Ierusalimului vechi, si sa vizitez mormantul Maicii Domnului. Acolo este tot ca un fel de catedrala, in care cobori niste trepte pana in locul acelui mormant. Acea biserica era supravegheata la momentul respectiv de niste preoti rusi, insa care stiau si ceva româneste, erau niste doamne foarte in varsta acolo cu care vorbeau. Am ramas singur, eu nu am scos nicio vorba, iar preotul m-a privit lung si mi-a vorbit in engleza sa vin inspre el. Mi-a dat sapte iconite de hartie. Am vrut initial sa le refuz, dar le-am acceptat.

Aproape de acea catedrala este si Getsimani Garden, care a fost probabil singurul lucru care mi-a placut din ceea ce am vazut in Ierusalim. Mi s-a parut o atmosfera incredibila, era ca in inceputul filmului Passion of Christ. Eram singur, dar la scurt timp niste calugari franciscani m-au invitat sa parasesc locul, intrucat in curand aveau sa tina o ceremonie speciala, se si mirau cum de am intrat acolo. "La porte etait ouverte", le-am spus, recunsocandu-le imediat accentul frantuzesc.

In rest, aproape nu am simtit mai nimic in mine cand am vazut acele locuri, la un moment dat m-am simtit teribil de rece. Eram chiar receptiv, relaxat sa percep ceva din contactul cu acele locuri. Simteam ca nu e real, oricat de mult faceam abstractie de exterior... nu am simtit un "ceva", poate ca totul ce a fost in trecut nu mai e acolo. Tocmai cand treceam pe langa piatra pe care a fost intins Isus dupa ce a fost crucificat trecea un grup de turisti carora ghidul le spunea: "this is not the real stone, it was replaced by Templars in 11th Century" etc. Si acolo erau oameni ce se intindeau pe piatra si plangeau... Isi puneau cruciulite, icoane etc. Chiar ma simteam la nelalocul meu, prin puzderia de turisti erau si oameni evlaviosi, mai amarati, unii isi consumasera ani de munca sa poata sa stranga bani si ajunge aici sa vada si sa atinga lucrurile care le sustine credinta. Era o femeie care avea lacrimi in ochi cand a atins piatra mormantului... Visa inca din copilarie sa poata ajunge aici, si abia spre batranete a reusit... Si eu eram doar intr-o simpla plimbare de week-end...
Mi-am dat seama cat se poate de clar ca in iarna acestui an s-a rupt ceva in mine. E un fel de speranta care am incercat ani de zile din raputeri sa o cresc, dar care in cele din urma am obosit. I fel that my inner child is dead. E un fel de "ceva" care nu mai poate nici simti si nici spera. "I want to believe", but I can't anymore. Ma resemnez ca asta e... I tried, but it seems that there is no Light for me. Maybe the truth is that there is nothing. At least for me. Maybe you believe in whatever you chose to believe. It doesn't matter, important is to do it. The time you do it, you FEEL that you live, you have a purpose.
It doesn't matter if it is an illusion. I no longer desire anything. I no longer call for help and Light, because all my words are ment to be lost in the Abyss. I stopped crying for a long time ago. Now I feel silent, cold and blind.